Atrofia musculară spinală: cauze, simptome și opțiuni de tratament

Atrofia musculară spinală, prescurtată AMS, este o boală neuromusculară genetică rară care afectează neuronii motori din măduva spinării. Pierderea acestor celule nervoase duce la slăbiciune musculară progresivă și atrofie, de obicei mai accentuate la mușchii apropiați de trunchi decât la cei din mâini și picioare.

Forma cea mai frecventă este asociată cu modificări ale genei SMN1 și se transmite, de regulă, autozomal recesiv. Severitatea poate varia mult: simptomele pot apărea înainte de naștere, în primele luni de viață, în copilărie sau la vârsta adultă.

De ce apare?

În majoritatea cazurilor, AMS este cauzată de absența sau modificarea ambelor copii ale genei SMN1, aflată pe cromozomul 5. Această genă participă la producerea proteinei SMN, necesară pentru supraviețuirea și funcționarea neuronilor motori.

O genă asemănătoare, SMN2, poate produce o cantitate mică de proteină SMN funcțională. În general, un număr mai mare de copii ale genei SMN2 este asociat cu o formă mai puțin severă a bolii, însă nu poate prezice perfect evoluția fiecărei persoane.

Dacă ambii părinți sunt purtători ai unei modificări genetice asociate cu AMS, pentru fiecare sarcină există, în mod tipic, un risc de 25% ca copilul să moștenească boala, 50% să fie purtător și 25% să nu moștenească modificarea familială.

Tipuri și simptomeForme și simptome

AMS este în prezent privită ca un spectru, nu ca tipuri complet separate. Totuși, medicii folosesc în continuare o clasificare orientativă bazată pe momentul apariției simptomelor și pe cea mai mare abilitate motorie dobândită.

• Tipul 0: Debutează înainte de naștere sau imediat după naștere. Pot exista mișcări fetale reduse, hipotonie severă, slăbiciune musculară marcată și probleme importante de respirație și alimentație.
• Tipul 1: Simptomele apar, de regulă, înainte de vârsta de 6 luni. Copilul poate avea control slab al capului, dificultăți de supt și înghițire, tuse slabă și probleme respiratorii; de obicei, nu reușește să stea în șezut fără sprijin.
• Tipul 2: Debutul este cel mai adesea între 6 și 18 luni. Copilul poate sta în șezut fără sprijin, dar nu dobândește de obicei mersul independent. Slăbiciunea afectează mai ales picioarele și poate fi însoțită de scolioză sau dificultăți respiratorii.
• Tipul 3: Debutează după 18 luni, uneori în copilărie sau adolescență. Persoana poate merge independent, dar poate avea dificultăți la alergare, urcat scări, ridicarea de pe podea sau poate cădea mai des. În timp, unii pacienți pot avea nevoie de scaun rulant pentru deplasare.
• Tipul 4: Apare la vârsta adultă și este, în general, forma cea mai ușoară. Slăbiciunea musculară este progresivă, predominant la nivelul picioarelor, iar mobilitatea și speranța de viață sunt de obicei păstrate.

Indiferent de formă, inteligența și sensibilitatea sunt de regulă neafectate. Manifestările principale sunt slăbiciunea musculară simetrică, tonusul muscular redus și reflexele diminuate sau absente.

Inteligența și sensibilitatea sunt, de regulă, păstrate. Manifestările cele mai importante sunt slăbiciunea musculară simetrică, tonusul muscular scăzut, reflexele diminuate sau absente și dificultățile de respirație ori înghițire în formele severe.

Cum se diagnostichează?

Diagnosticul este confirmat în principal prin testare genetică pentru modificări ale genei SMN1. Determinarea numărului de copii SMN2 poate ajuta echipa medicală să estimeze mai bine severitatea probabilă și să planifice monitorizarea, fără a înlocui evaluarea clinică.

În anumite cazuri, medicul poate recomanda și alte investigații, precum analize de sânge, electromiografie, teste de conducere nervoasă sau evaluări ale funcției respiratorii și ale înghițirii. Biopsia musculară este folosită mult mai rar decât înainte, datorită testării genetice moderne.

Testarea genetică de purtător și consilierea genetică pot fi utile persoanelor cu rude afectate, cu un copil diagnosticat cu AMS sau care planifică o sarcină.

Tratament și îngrijire

AMS nu are o singură abordare valabilă pentru toți pacienții. Îngrijirea implică, de obicei, o echipă multidisciplinară: neurolog, pneumolog, pediatru sau internist, kinetoterapeut, fizioterapeut respirator, nutriționist, ortoped, logoped și specialist în genetică medicală.

Tratamentele care modifică evoluția bolii au schimbat semnificativ perspectivele persoanelor cu AMS asociată genei SMN1. În funcție de vârstă, greutate, tipul bolii, accesul local și evaluarea medicală, medicul poate discuta opțiuni precum:

• Nusinersen, administrat intratecal, care influențează modul în care este utilizată gena SMN2
• Risdiplam, tratament oral care crește producția de proteină SMN funcțională din gena SMN2
• Onasemnogen abeparvovec, terapie genică administrată intravenos, indicată pentru anumite categorii de pacienți

Pe lângă tratamentul specific, îngrijirea poate include sprijin respirator, tehnici pentru eliminarea secrețiilor, monitorizarea nutriției și înghițirii, prevenirea contracturilor, tratamentul scoliozei, dispozitive de mobilitate și adaptarea locuinței sau a școlii. Terapia începută cât mai devreme poate fi deosebit de importantă.

Complicații posibile

Complicațiile diferă în funcție de severitate. Formele cu debut timpuriu pot fi asociate cu infecții respiratorii, tuse ineficientă, insuficiență respiratorie, dificultăți de înghițire și risc de aspirație alimentară.

Pot apărea și scolioză, contracturi articulare, fragilitate osoasă, probleme de nutriție, constipație, reflux sau dificultăți de menținere a greutății. Monitorizarea regulată permite prevenirea și tratarea din timp a multor dintre aceste probleme.

Ideea principală

AMS este o boală genetică serioasă, însă opțiunile de tratament și îngrijire s-au dezvoltat mult în ultimii ani. Diagnosticul rapid, evaluarea într-un centru cu experiență și un plan personalizat de îngrijire pot influența semnificativ funcția motorie, independența și calitatea vieții.